Filmele care și-au trădat mediocritatea în primele 10 minute

Există un tip special de dezamăgire care apare când îți dai seama că un film pe care l-ai așteptat cu nerăbdare ar putea fi de fapt teribil. Uneori este o replică stângace, o alegere creativă bizară sau o secvență CGI neconvingătoare care declanșează alarmele.

Lista de mai jos prezintă acele filme care dezamăgesc de la început, oferind aproape nimic în actele lor de deschidere și mergând doar în jos de acolo. De la experimente cinematografice greșite la reînvieri de francize ratate, iată zece filme care și-au anunțat groaznicul aproape imediat.

Cats (2019)

Cats este unul dintre cele mai infame dezastre ale ultimului deceniu, iar problemele sale sunt aparente de la primul minut. Numărul de deschidere încearcă să uimească cu o ploaie de blană îmbunătățită CGI, muncă de cameră agitată și un cântec care ar trebui să prezinte lumea. Nimic nu funcționează.

Până când prima filmare largă arată o alee întreagă plină de pisici cu fețe umane care se strecurau și săreau ca coșmaruri cafeinizate, toată speranța pentru film se pierde. Tonul este imediat dezorientant, efectele vizuale ciudate și întrerupte distrug imersiunea, iar scara se schimbă în mod inexplicabil.

Dolittle (2020)

Dolittle reușește să facă ca până și elementele sale aparent fanteziste să se simtă epuizante aproape imediat. Filmul începe cu o secvență animată de poveste de origine pentru Dolittle (Robert Downey Jr.), înainte de a trece la acțiunea live în prezent.

Tonul acestor secvențe este peste tot, trecând de la animația fantastică pentru copii la melancolia live-action și umorul slapstick cu animale. Glumele eșuează, expunerea este grea, iar multe dintre animalele CGI par neconvingătoare. Să nu mai vorbim de accentul “galezesc” al lui Downey Jr.

Moonfall (2022)

Moonfall se deschide cu un prolog în care un trio de astronauți pe un satelit este atacat de un roi de tehnologie extraterestră. Aceste prime 10 minute încearcă să facă multe deodată: să stabilească trauma din trecut, să introducă o amenințare cosmică și să configureze un complot de dezastru sci-fi plin de conspirații.

Dar în acest proces, Moonfall sacrifică profunzimea emoțională și dezvoltarea personajelor. Există o senzație de disperare în modul în care încearcă să te captiveze imediat, dar nu face decât să sublinieze cât de subțire este premisa.

Terminator: Dark Fate (2019)

Începutul Terminator: Dark Fate conține una dintre cele mai controversate întorsături de poveste ale anilor 2010. După o recapitulare a lui Terminator 2: Judgment Day, primim o scenă plasată în 1998.

Sarah (Linda Hamilton) și un John adolescent se relaxează la un bar de pe plajă undeva. Dintr-odată, un T-800 se apropie de ei. Terminatorul scoate o pușcă, îl împușcă pe John și pleacă. Întreaga secvență durează mai puțin de un minut și anulează rezoluția emoțională a lui T2.

The Fanatic (2019)

The Fanatic începe cu o voce naratoare cliché în stil noir, apoi ni-l prezintă pe John Travolta (cu o tunsoare discutabilă și un accent și mai discutabil) în rolul lui Moose, un artist de stradă autist și cinefil.

Performanța lui Travolta a fost foarte criticată, mulți considerând-o rigidă, caricaturizată și chiar exploatatoare. Aceste secvențe de deschidere sunt un amestec ciudat de genuri și tonuri, încercând să fie thriller psihologic, comedie indie bizară, dramă de personaj și satiră neagră în același timp.

Madame Web (2024)

Unul dintre cele mai mari bombardamente de supereroi din ultimul timp, Madame Web îl face pe Morbius să pară ca The Dark Knight. Secvența de deschidere este în esență povestea de origine a protagonistului: în timp ce răspunde la o urgență, paramedic Cassie (Dakota Johnson) cade în apă și câștigă puteri de clarviziune.

Această configurație se simte ca o listă de verificare corporativă a tropurilor de gen, mai degrabă decât o poveste naturală. Scenele sunt neinspirate, împovărate de un dialog șubred și o interpretare fără energie din partea Dakotei Johnson.

The Snowman (2017)

Puține filme își anunță incompetența atât de rapid ca The Snowman. În primele 10 minute, servește o secvență sumbră de flashback care implică un băiat și mama lui abuzați de tatăl băiatului.

Marea parte din restul poveștii este la limita incomprehensibilului, probabil din cauza problemelor de producție. În cele din urmă, regizorul nu a putut filma aproximativ 10-15% din scenariu, așa că au trebuit să refacă narațiunea la editare.

Indiana Jones and the Dial of Destiny (2023)

Revenirea la o franciză îndrăgită este întotdeauna o provocare pentru că așteptările fanilor tind să fie foarte mari, dar Indiana Jones and the Dial of Destiny a fost mai dezamăgitor decât secuela obișnuită.

Secvența de deschidere, un flashback cu o urmărire de tren de mare viteză, ar trebui să fie o scenă clasică și palpitantă a lui Indiana Jones. În schimb, este complet dezamăgitoare, datorită efectelor ciudate de întinerire pe Harrison Ford și imaginilor grele CGI.

Serenity (2019)

Pe hârtie, Serenity ar fi trebuit să fie solid: o premisă suculentă, o estetică noir, Anne Hathaway și Matthew McConaughey în frunte. Dar în câteva minute, știi că ești într-un film prost.

Dialogul din aceste scene este stângaci și suprasolicitat, cu personaje care vorbesc în prostii pline de metafore. Mai ciudat încă, filmul ne lovește cu o întorsătură bizară sci-fi mai târziu, schimbând complet dinamica.

House of the Dead (2003)

House of the Dead este o adaptare de joc video regizată de Uwe Boll, așa că știai dinainte că va fi groaznică. Începutul prezintă o voce naratoare sumbră și monotonă, o petrecere pe insulă pe care filmul în mod clar nu avea bugetul să o realizeze.

Este menită să fie înfricoșătoare, dar ajunge să fie involuntar amuzantă datorită iluminatului slab și efectelor ieftine. Din toate aceste motive, House of the Dead este frecvent clasat printre cele mai slabe lucrări ale lui Boll, ceea ce înseamnă că este unul dintre cele mai proaste filme din toate timpurile.

Sursa foto: collider.com