Toate filmele James Bond din anii '90, clasate după divertisment

Anii ’90 au reprezentat decada în care James Bond s-a confruntat cu cea mai mare provocare din istoria sa, fiind prima dată când franciza risca să devină învechită.

Deși seria fusese extrem de populară pe majoritatea existenței sale, filmele cu Timothy Dalton din sfârșitul anilor ’80 adoptaseră un ton mai întunecat care nu a fost pe gustul multor spectatori. Chiar dacă The Living Daylights și Licence to Kill au fost mai fidele materialului sursă de Ian Fleming decât incarnațiile anterioare, acestea nu au mulțumit publicul obișnuit cu tonul mai vesel al filmelor cu Roger Moore.

Producătoarea Bond Barbara Broccoli a trebuit să găsească o modalitate de a menține Bond elegant și relevant, asigurându-se totodată că seria nu se transformă într-o farsă autodepreciativă.

Decizia de casting: Pierce Brosnan

Decizia de a-l distribui pe Pierce Brosnan în rolul Bond nu a fost neașteptată, întrucât doar angajamentele sale la Remington Steele îl împiedicase să joace rolul mai devreme.

Brosnan a oferit o perspectivă asupra lui Bond care l-a făcut unic în comparație cu ceilalți eroi de acțiune din anii ’90. În timp ce spectatorii puteau să-i vadă pe Sylvester Stallone sau Arnold Schwarzenegger pentru mușchii și acțiunea pură, doar Bond avea acel simț distractiv al capriciului, sarcasmul și carisma de necontestat.

Retrospectiv, cele trei filme Bond din anii ’90 pot fi cele mai consistente ca și calitate comparativ cu oricare altă decadă, neexistând niciun dezastru evident la nivelul Die Another Day sau Quantum of Solace.

3. The World Is Not Enough (1999)

The World Is Not Enough este unul dintre filmele cel mai puțin apreciate din franciza Bond, fiind prea adesea amintit pentru momentele sale slabe. Decizia de a o distribui pe Denise Richards în rolul Dr. Christmas Jones, care primește una dintre cele mai proaste replici din istoria franciză, a fost o alegere ridicolă.

Totuși, este ușor să uităm că Sophie Marceau și Robert Carylye au format o pereche dinamică de răufăcători cu istorice mult mai simpatice decât media nemezilor Bond. Filmul a fost primul care a folosit-o pe Judi Dench la adevărata ei capacitate în rolul M, șefa MI6 care îi oferă lui Bond sfaturile directe de care are nevoie.

Filmul încă rezistă foarte bine ca film de acțiune, punând accentul pe punerea în scenă creativă și cascadorii în locul imaginilor generate pe computer. Deși filmul nu a atins niciodată înălțimea scenei inițiale palpitante, secvența submarinului finală îi oferă o concurență serioasă.

2. Tomorrow Never Dies (1997)

Tomorrow Never Dies se remarcă ca un film Bond peste medie datorită unui răufăcător grozav și unei iubite convingătoare, două componente de care orice episod din serie are nevoie.

După ce Bond se confruntase cu o serie aparent nesfârșită de lorzi ai războiului și agenți SPECTRE, ideea că se va confrunta cu Elliot Carver (Jonathan Pryce), un mogul media care intenționează să declanșeze un conflict internațional, a fost o decizie strălucită.

Pryce este tipul de actor mărețcare poate să aducă multă personalitate rolului și să devină extrem de hammy când este necesar, făcându-l un adversar perfect pentru Brosnan. Umorul este ușor amplificat comparativ cu predecesorul său, dar Tomorrow Never Dies a reușit să evite replicile dureros de absurde care deveniseră obositoare până la lansarea Die Another Day.

Filmul merită recunoștința și pentru a avea o “Bond girl” progresistă, întrucât personajul Michelle Yeoh era un spion chinez care era egala lui 007 și la fel de investită în prevenirea unui război între națiuni. Yeoh și Brosnan au o chimie grozavă, ajutând la crearea unei dinamici distractive care se simte mai aproape de Raiders of the Lost Ark decât de o poveste de dragoste melodramatică tipică.

1. GoldenEye (1995)

GoldenEye nu este doar unul dintre cele mai bune filme Bond realizate vreodată, ci posibil cel mai important. Chiar dacă a fost Goldfinger cel care a ajutat la identificarea multor elemente recurente care aveau să devină esențiale pentru franciză în viitor, GoldenEye a introdus un simț al auto-conștientizării și modernizării care l-a scos pe Bond din Războiul Rece și l-a adus în era contemporană.

Totul a început cu o scenă în care M (Dench) îi reproșează toate defectele lui Bond înainte de a-i reaminti subtil că era încă necesar - un discurs care ar fi putut fi ținut la fel de ușor de familia Broccoli către MGM când prezenta filmul.

GoldenEye a reușit să împletească asprimea romanelor Fleming cu prostia veselă care îl făcuse pe Sean Connery atât de iubit. Deși incorpora tot sexul și violența posibilă în limitele unei clasificări PG-13, GoldenEye avea și un stilou care explodează și multe cascadorii care sfidau moartea pentru a reaminti tuturor că era încă o fantezie escapistă.

Puține decizii din istoria Bond au fost mai importante decât angajarea regizorului Martin Campbell, care a găsit modul perfect de a echilibra tropurile Bond familiare cu standardele avansate ale filmelor de acțiune. Singurul lucru mai impresionant decât capacitatea lui Campbell de a face un “soft reboot” cu Bond este faptul că a făcut-o din nou peste un deceniu mai târziu când a fost readus să îl regizeze pe Daniel Craig în Casino Royale.

Este greu să supraestimezi cât de perfect a fost Brosnan la a face Bond să pară palpitant, totuși înrădăcinat, reușind să creeze o versiune a personajului care era credibilă atât ca un ucigaș cu sânge rece, cât și ca un seducător elegant.

GoldenEye a fost de asemenea primul film din serie care a sugerat un trecut pentru Bond, întrucât povestea de origine a dinamicii sale cu fostul Agent 006 (Sean Bean) a sugerat cum era înainte de evenimentele pe care toată lumea le cunoștea și le iubea deja.

Ca multe dintre cele mai bune filme de acțiune, GoldenEye a îmbătrânit destul de bine ca produs al vremii sale. Tehnologia rudimentară din anii ’90 este fermecătoare în retrospectivă, mai ales că GoldenEye nu face greșeala de a se lua prea în serios.

Sursa foto: collider.com